Condamnat pe viaţă la nedreptate

apr. 19th, 2011 in sectiunea Ultimele stiri, Alte stiri.



Alexandru Chiriac, o istorie vie la Ţepu.
Prezentul dezolant ne cotropeşte şi ne tâlhăreşte de adevărata viaţă şi uităm. Inconştient sau nu, renunţăm să ne mai amintim măcar istoria recentă – singura în măsură să ne salveze, printr-o înţelegere corectă a conjuncturilor –  şi să ne fie reper în vremuri atât de tulburi.

Oamenii care încă mai sunt şi care, prin mărturiile lor, ar putea constitui o lecţie de istorie vie sunt marginalizaţi şi uitaţi încă din viaţă. Din nefericire, ne e mai drag bâlciul actual, iar când ne vom trezi fără înţelepţii de la care am fi putut învăţa atât, va fi prea târziu.

Ireparabila povară

Cu sentimentul că am putea face măcar un grăunte de dreptate, pornim spre casa lui Alexandru Chiriac din Ţepu – unul dintre oamenii care a zăcut în temniţele comuniste aproape 5 ani (din cei 25 pe care i-a primit ca pedeapsă), pentru ca apoi să fie osândit alături de toţi membrii familiei să suporte ani la rând povara „originilor nesănătoase”.

Încă de la poartă simţim austeritate şi smerenie: modestia promiţătoare a grădinii proaspăt săpate şi lumina firavă a narciselor răsărite curat, ca nişte candele pe marginea aleii. Alexandru Chiriac ne pofteşte în casă, unde numai cărţile, fotografiile şi icoanele sunt din belşug.

Cu lanţurile trecutului încă agăţate de sufletul drept ca o lumânare, ne spune cu un oftat: „Am pierdut atâţia ani din viaţă, au suferit pe nedrept copiii mei. Sunt lucruri pe care nimic nu le mai poate repara. În 2009, s-a dat Legea 221, prin care foştilor deţinuţi politici li se dădeau despăgubiri de la stat. Nu pentru bani m-am dus să dau statul în judecată, că nici n-are de unde să mi se dea acum pe criză.  Oricum, am înţeles că s-a sistat totul”.

În 15 noiembrie 2010, articolul 5 din Legea 221/2009 (tocmai cel privitor la despăgubiri) este declarat neconstituţional de către Curtea Constituţională a României. Deşi, când au promulgat legea, parlamentarii s-au lăudat pe la toate colţurile cu o asemenea reuşită, au uitat cu desăvârşire să refacă articolul respectiv în termen de 45 de zile. Ca urmare, din 2 ianuarie 2011, foştii persecutaţi ai regimului comunist nu mai pot cere despăgubiri prin intermediul justiţiei, legea devenind nulă.

„Măcar fratele meu de la Cluj, fost învăţător, a reuşit să primească hotărâre judecătorească. I s-au dat 60.000 de euro despăgubire, pe hârtie. Nu-şi cumpără astfel anii de suferinţă, că şi-aşa nu ştiu când va vedea sau dacă va mai vedea banii aceştia. Dar mi-a spus că s-a simţit fericit măcar în momentul când a ţinut în mână decizia. Era un mic semn că i s-a făcut dreptate”, adaugă, cu gândurile duse în altă parte, fostul deţinut politic.

Comuniştii, mai răi decât ruşii şi nemţii

Printre atâtea amintiri care dau năvală deodată e greu să te aduni. Gândurile i se refugiază în vremurile copilăriei fericite pe care a petrecut-o alături de fraţii săi, în casa îndestulată a părinţilor.

„Am fost 8 fraţi. Părinţii mei, mama croitoreasă şi tata cizmar, au fost primii care au adus aici în sat maşini de cusut. Lucrau bine şi au devenit cunoscuţi peste şapte sate. Pe munca lor, au adunat ceva agoniseală. Aveam prăvălie, atelier şi moară, pe lângă hectarele de pământ. Au fost suficienţi care nu au văzut cu ochi buni faptul că eram printre fruntaşii satului. Dar ne-am adunat agoniseala muncind din greu”.

„Au fost vremuri când am descoperit ce poate face invidia. Oamenii cu care am copilărit prin praful uliţelor ne-au urmărit şi ne-au vândut la Securitate, pentru că aveam mai mult decât ei. Au fost mai răi decât nemţii şi ruşii care ne-au ocupat prăvălia şi în Primul şi în Al Doilea Război Mondial. Ne-au luat tot, dar ne-au lăsat teferi. Pe când românii noştri…”

Arestaţi pentru cântece

Motivul pentru care a fost condamnat la 25 de ani de puşcărie şi confiscarea averilor este unul mai mult decât absurd: a cântat în corul comunei:

„Fratele meu, împreună cu alţi doi fraţi, învăţători şi ei, au înfiinţat în comună un cor de 150 de oameni. Cântam prelucrări din folclor culese din zonă chiar de fraţii Constantinescu, dar şi nişte melodii despre care se spunea că erau legionare”.

„În 1952, pe vremea când eu eram în armată, a fost închis doar fratele meu. Şi pe mine mă căutau, dar eu participam la construirea socialismului, munceam din greu la construcţii, când la Fieni la fabrica de ciment, când la termocentrala de la Doiceşti sau la liceul din Târgovişte şi le-a fost greu să mă găsească. În 1958, am fost arestaţi amândoi, alături de ceilalţi doi fraţi învăţători, pe motiv că eram o organizaţie anticomunistă. Eram căsătorit şi aveam şi doi copii”.

Galaţi – Aiud –  Gherla – Jilava – Canal

Din cei 25 de ani primiţi ca pedeapsă, au executat doar aproape cinci, în unele dintre cele mai cumplite temniţe comuniste. După ce au stat ceva timp la Galaţi, au fost trimişi la Jilava, Gherla şi Aiud, apoi la Canal.

Fraţii Constantinescu s-au prăpădit în închisoare, dar ei, fraţii Chiriac, au reuşit să se întoarcă teferi acasă şi să supravieţuiască chinurilor la care au fost supuşi.

„Numai Dumnezeu a vrut să ne salveze. Eu am făcut şi carceră, de unde puţini s-au întors în viaţă. Fratele meu s-a îmbolnăvit de TBC. Iată însă că amândoi am trecut de 80 de ani!”

Întuneric şi sârme în mâncare

Despre suferinţele îndurate în anii de temniţă vorbeşte cu greu. A vrut să uite şi să ierte tot răul care i s-a făcut. Cu un singur lucru nu s-a împăcat în atâţia ani de zile: răutatea gratuită a semenilor. Povesteşte detaşat, ca şi cum lucrurile s-ar fi întâmplat altcuiva:

„Stăteam într-o celulă unde un perete era veşnic îngheţat iarna. Nu aveam lumină, iar în mâncarea pe care ne-o aduceau seara, pe întuneric, găseam bucăţele mărunte de liţă. Nu cred că le cerea cineva gardienilor să ne facă asta. De unde atâta zel să-ţi omori un semen care nu ţi-a făcut nimic? De unde atâta răutate în sufletul oamenilor?”

Lacrimi doar pentru alţii

La Aiud, a fost cel mai tânăr din celulă, motiv pentru care tot timpul ceilalţi au avut grijă de el. Suferinţele proprii s-au zvântat. Lacrimile curg tăcute doar când povesteşte despre atrocităţile prin care au trecut colegii de celulă care nu mai sunt şi de care s-a legat pe vecie:

„Era un fost legionar pe care-l scoteau zilnic şi-l băteau. Doamne, cum a mai suferit omul acela. Îl aduceau înapoi cârpă. Îl aruncau fără suflare. Dar de fiecare dată îşi revenea. El era cel care stătea nopţile pe ger şi mai arunca câte o zdreanţă pe mine”.

„Odată i-au spart ramele de la ochelari, fără de care n-ar fi văzut deloc. Eu, dacă eram meseriaş, aveam ac la mine. I-am ţesut o cârpă în jurul ramei sparte şi i-am reparat ochelarii”.

„Avea alţi fraţi, şi ei întemniţaţi în alte părţi. Într-o zi mi-a spus că simte el că ei deja au murit. Iar sâmbăta, îmi dădea de pomană pâinea lui. Refuzam să iau, pentru că ştiam că renunţarea la porţia de pâine înseamnă zile mai puţine de trăit. Spunea că oricum nu are şanse să mai iasă viu şi aşa a şi fost. Într-o zi, nu l-au mai adus în celulă după programul de bătaie…”

Fericirea din şoaptele preotului

Lacrimile au mai stăruit o vreme pe obrajii plini de brazde. Dar privirea a început să i se lumineze ca în faţa icoanelor.

„Poate vi se pare ciudat, dar în temniţă am trăit şi unele dintre cele mai fericite clipe din viaţa mea. Eram în celulă cu părintele Sofian Boghiu – pictor de biserici de mâna întâi, călugăr de la 13 ani, stareţ al Mănăstirii Antim, după ce a ieşit din închisoare. În colonia noastră la Aiud erau peste 150 de preoţi arestaţi. Mulţi dintre ei membri ai mişcării «Rugul aprins». Benedict Ghiuş, iniţiatorul acestei mişcări, era şi el la Aiud. Era şi Dumitru Stăniloaie şi Petre Ţuţea, care le vorbeau colegilor de celulă şi câte 24 de ore continuu”.

„Eu am avut noroc de părintele Sofian. Cred că mai nefericiţi au fost cei din familie, rămaşi singuri, fără să aibă cine să-i îmbărbăteze. Cuvântul evanghelic rostit în şoaptă, pentru că numai aşa aveam voie să vorbim, mi-a ţinut de cald şi de foame. Am sorbit înţelepciune care să mă ajute atunci şi toată viaţa”.

2Datorită părintelui Sofian, în pustnicia celulei am avut ocazia să mă ridic spiritual, cum n-aş fi reuşit să fac trăind afară. De aceea spun că anii de detenţie au fost şi buni”, grăieşte înţelept omul din faţa mea.

„Românii n-au învăţat nimic”

Întors în sat, a trăit curat, deşi periodic a fost hărţuit de Securitate. A preferat să lase de la el, aşa cum face şi acum, cu înţelegere.

„Chiar nu-mi trebuie musai banii de despăgubiri. Mi-am primit pământul înapoi. Chiar dacă nu pe locurile pe care le-am avut. Dar mă doare că pentru unii nu se poate face dreptate pe lumea asta”.

„Şi acum, ca şi în comunism, n-am scăpat de oamenii mici la suflet. E exact aşa cum scrie aici în Biblie: atunci când se vor ridica oameni de nimic, nelegiuirile vor fi peste tot. Cel mai mult mă doare că toată suferinţa atâtor oameni a fost în zadar. Românii n-au învăţat nimic din toată istoria asta”, oftează, privind numai el ştie în ce zări.

O sentinţă ca un blestem de familie

Alexandru Chiriac pare obosit de atâta resemnare, dar mai are încă putere să se revolte pentru ceea ce au fost nevoiţi să suporte cei din familie:

„Mai rele decât anii mei de detenţie au fost chinurile prin care au trecut copiii şi soţia mea. Au vrut să-i lase flămânzi şi pe drumuri. Nevasta mea făcuse Şcoala Normală şi era învăţătoare şi au vrut s-o dea afară din învăţământ. A fost nevoită să divorţeze ca să-şi poată creşte în continuare băiatul şi fata. Au ales în final s-o «deporteze» la Barcea”.

„Acolo am găsit-o, după ce am fost eliberat prin decret, după numai 5 ani de detenţie. Am luat-o de mână şi am mers la un notar şi ne-am recăsătorit. Era pentru a treia oară când o luam de nevastă. Prima dată a fost într-o piesă de teatru, celelalte două au fost însă reale”, spune cu o rază de umor, strecurată printre norii negri de  tristeţe.

„Au spus că e bandit”

Condamnarea politică a tatălui i-a urmărit însă ca un blestem şi pe copii. Băiatul a moştenit dragostea pentru artă. A fost elev la Galaţi, la Şcoala de Muzică, dar n-a putut urma şi liceul din cauza „originii nesănătoase”. A fost nevoit să meargă la o şcoală profesională, după care s-a angajat în Combinat.

„Au spus că e bandit şi că nu-l pot primi să-şi termine şcoala”, spune cu necaz bătrânul tată chinuit de nereuşita profesională a fiului. Nepoatele din partea băiatului au terminat însă facultatea, una fiind avocată, iar cealaltă traducătoare.

Fiica sa, Speranţa, a reuşit să termine cu brio liceul. Era o elevă exemplară, dar la Facultatea de Filozofie de la Iaşi nu a fost primită.  Ştia însă mai multe limbi străine. Franceza o stăpânea destul de bine, învăţase rusă şi latină în liceu. La postliceală a învăţat germană. Prin nişte cursuri la Casa de Cultură din Tecuci aprofundase şi limba engleză, iar cu italiana s-a familiarizat singură. S-a angajat la Poştă la Galaţi, unde avea o şefă cu patru clase.

Pe vremea aceea, Galaţiul era vizitat de o sumedenie de nave străine şi toţi cei care călcau pragul oficiului poştal şi nu vorbeau româneşte erau îndreptaţi către domnişoara Speranţa. Numele ei a fost predestinat. A fost singura care a rupt blestemul şi a reuşit să ajungă departe. S-a căsătorit şi a plecat din ţară, trecând peste încercările Securităţii de a o intimida.

Limbile străine şi erudiţia sa au ajutat-o să-şi găsească locul pe care îl merita şi nu oriunde, ci la Paris. Este manager responsabil cu exportul la firma care editează cunoscutul dicţionar în limba franceză „Encyclopedia Universalis”.

„Nu a uitat niciodată de unde a plecat. Casa pe care cumpărat-o la Ţepu de la unchiul ei, pentru a nu o înstrăina, a aranjat-o şi se întoarce anual pentru a petrece ceva timp alături de părinţi. Nu mai vorbim de donaţiile de cărţi pe care le-a făcut bibliotecilor din judeţ.

„Nepoata mea a ajuns departe. A făcut drept internaţional şi lucrează într-o companie foarte mare”, spune fostul deţinut politic, arătându-ne fotografia fetei. Deci, suferinţa n-a fost chiar în van.

Dar de împăcare cu lumea: pământ pentru grădiniţă

Cernută printre atâţia ani, uitarea a aşternut balsamul iertării peste rănile provocate de unii dintre săteni. Deşi copiii săi n-au încăput la grădiniţă şi nici la liceu sau facultate, Alexandru Chiraic a donat, cu asentimentul fetei sale, Speranţa Gallage, 720 de metri de teren pentru construirea unei grădiniţe noi în sat (FOTO 3).

„E destul de central. Am fi putut lua bani frumoşi, dar fata a spus să-l donăm comunităţii locale. Suntem familie din care s-au ridicat mulţi învăţători: fratele meu înainte să fie închis, soţia sa, nevasta mea a fost 35 de ani învăţătoare, dar şi una dintre surorile mele a avut aceeaşi meserie. Suntem o familie care preţuim cartea şi învăţătura”, mai spune Alexandru Chiriac.

„Vom pune şi plăcuţa cu numele donatorilor”

Construită pe un teren de peste 2.000 de metri, provenit de la doi donatori şi un sătean care a vândut Primăriei, Grădiniţa din Ţepu este chiar frumoasă. Deşi primarul Daniel Ţuchel a promis că va pune o plăcuţă cu numele donatorilor, iată că au trecut mai bine de 2 ani şi nu s-a întâmplat nimic în acest sens.

„Primarul Ţuchel este singurul care a făcut demersuri şi le-a dat părinţilor mei terenurile înapoi, ceilalţi i-au purtat cu vorba. Ne-ar plăcea ca plăcuţa să fie instalată cât mai repede. Ambii au peste 80 de ani şi bucuriile la vârsta lor sunt puţine”, ne scrie, din Franţa, Speranţa Gallage Chiriac.

Primarul ne-a promis că într-o lună plăcuţa va fi la locul ei: „Am comandat la Simeria vreo 40 de plăcuţe prin care să marcăm locurile importante ale satului, pentru că mie îmi place să respect istoria. Dar sunt şi alte lucruri importante de care a trebuit să mă ocup. Dar dacă e necesar vom instala prima plăcuţă la grădiniţă. Sper ca într-o lună să veniţi să asistaţi la dezvelirea ei”, a spus, fără să se supere, primarul de la Ţepu.

Sursa: Viata Libera

Lasa un raspuns

 

Copyright © 2012 Ziarul Semnal